Voal peste suflet – povestea adevărată prin care a trecut o moldoveancă. Partea I

VOAL PESTE SUFLET de Mariana Moldoveanu

Fragment partea I

Priveam pierdută turlele şi luminițele oraşului în depărtare, ținându-mi sufletul în palmă. În adâncul nopții, departe de ai mei mă înneca durerea ascuțită şi cruntă, iar lacrimile îmi curgeau şiroi fără să le mai simt. De prea mult timp zăceam în neputința mea şi îmi duceam degetele spre gât unde ascunsă, sub voalul lung, stătea cruciulița mea sfântă ca un mal de stânca de care mă puteam agăța ca să nu alunec în prăpastie de tot.

Aveam tot ceea ce considera soțul meu „ÎNDESTULARE”, dar mă pierdusem pe mine. Trebuia să îmi numesc „stăpân” băiețelul de 8 luni, să spăl picioarele bărbatului meu de 5 ori pe zi la ora de rugăciune, să fug de ochii lumii şi îndeosebi de partea bărbătească, chiar dacă umblam îmbrăcată în haine lungi şi acoperită 90%, să ies din casă o dată pe săptămână şi atunci doar cu el, iar dacă întâmplător cineva ne-ar fi salutat îmi zicea: „să mergi înainte aplecând ochii în pământ şi să te prefaci că nu mă cunoşti”. Multe compromisuri am înghițit pentru copilul meu, căci nu voiam să-mi recunosc eşecul, îmi era frică de soarta mea şi de orice lucru ce implica copilaşul meu, nu puteam permite să crească şi să fie şi el ca tatăl lui.

În noaptea aceea, pe când el era plecat la una din celelalte 3 soții, am decis că voi pleca, ca să mă salvez întâi pe mine şi implicit soarta băiatului meu. Voiam cu toată ființa mea să pot respira aer liber şi să pot râde cu toată gura pe-adevăratelea fără teamă şi complexe.

Gândurile mele încâlcite începeau să se limpezească şi rând pe rând, mi se depănau ca nişte filmulețe prin fața ochilor, tot ceea ce am trăit alături de omul care îmi promisese marea cu sarea. Şi mă vedeam aievea, abia venită în Italia, plină de visuri îndrăznețe într-o oprire de autobus în Bologna. Aveam 3 luni de când eram angajată la negru într-o familie de 5 inşi, pe o proprietate imensă cu pământuri şi fermă de vaci. Munceam ca un rob din zori până seară cu 850 de euro pe lună. Aveam datorii de dat înapoi, în fiecare lună pe data de 11, persoana care m-a ajutat cu munca şi cea care îmi împrumutase banii, se prezenta punctuală şi lua banii direct din mâna stăpânului, strecurându-mi 5 sau 10 euro pentru „tampoane şi ricarica telefonică”.

Pentru 5 minute de intârziere a trenului am pierdut coincidența de autobus care mă ducea la închisoarea mea dintre vii şi păpuşoaie. Aşteptând următorul, chinuită şi obosită, mă găsesc în față cu un bărbat la costum şi cravată care mă întreabă în italiană ceva despre orarul unei linii de autobus. Nu ințelegeam bine ce spune, dar i-am răspuns în doi peri că nu ştiu, cum că sunt in Italia de puțin timp.
Cu toate că avea sub nas orarul, el nu se lasă bătut şi mă copleşeşte de complimente aşa în mijlocul opririi. Nu-mi ardea de cunoştintă, dar după multe întrebări insistente îl mint că mă cheamă Carolina. Aveam un celular pe vremea aia de tip cărămidă şi m-am prefăcut fără prea mult succes interesată de ecran.
„Scrie-ți numărul meu şi dacă vei vrea să ieşi la o cafea vreodată, sună-mă!”
În sfârşit mă lasă în pace, mă gândesc şi nici una nici două, tastez maşinal numărul.
„Da-mi un bip să văd dacă ai salvat corect, te rog!”, îmi zice el. Nu ştiu ce a fost în mintea mea, dar bipul respectiv, l-a facut să plece, iar eu am răsuflat uşurată. Vine într-un final şi autobusul, urc şi încep să fiu bombardată de mesaje. Încet-încet, fără prieteni şi familie, mesajele şi telefoanele lui îmi țineau companie în nopțile târzii şi triste printre străini. Am ajuns să țin la el şi să accept atențiile lui. Am zâmbit nostalgic şi m-am gândit cât de prostuță eram…

7 luni a durat chestia asta până mi-am plătit toate datoriile, îi povesteam mereu nedreptățile suferite la muncă şi tot ceea ce mi se întâmpla, până a venit cu propunerea: „De ce trebuie să fii slugă la nebunii ăştia? Te fac prințesă, te întreţin eu! Am casă (vilă pe malul mării în Maroc), facem nuntă cu alai mare, aur, haine şi călătorii, tot ce vrei iți dau!”. Printre dinți l-am întrebat: „Dar cum mă voi îmbrăca? Nu voi accepta niciodată alte femei, înțelegi?”. M-a asigurat că după atâția ani în Italia, nu ar face aşa ceva niciodată. Şi am acceptat.

Mi-am netezit uşor fruntea şi părul cu dosul palmei, iar briza caldă a oceanului m-a învăluit aducând cu sine mirosul de bucate în miez de noapte… fiind Ramadan. Apoi am retrăit momentul în care după 48 ore de travaliu, soțul meu urla şi striga prin tot spitalul că nu va fi de-acord cu o cezariana, pentru că îşi dorea mulți copii. În dureri sfâşietoare m-am rugat Domnului să-i limpezească mintea, însă n-a fost chip. Când medicii au ințeles că risc să mor şi eu şi băiețelul, l-au dat afară şi astfel după un coşmar teribil a apărut un soare mic în viața mea căruia i-am pus numele încă din burtică – Iurie. Şi aici am avut prima mare dezamăgire, după câteva ore de la naştere, dă buzna aburit cu certificatul de naştere şi văd că băieţelul meu se cheamă Abdullah, la fel ca răposatul lui tată, de Yuri nici pomină. Mi-a zis liniştit că nu se dau pruncilor numele oamenilor vii, ci doar a celor morți. Mândrețea mea de băiat avea 5,200 kilograme şi nişte ochi ca cicoarea în floare. M-am liniştit doar privindu-l şi aşteptam cu nerăbdare să merg acasă. Dar scurtă mi-a fost liniştea! A doua zi vine domnul cu altă surpriză. Avea în mână o pungă neagră pe care nu o voi uita niciodată. Şi imi spune: ” De azi lucrurile se schimbă! Dacă vrei să ieşi din spital aşa cum ai intrat, ieşi singură, dacă vrei să ieşi cu copilul, de acum înainte te îmbraci aşa”. Ştia nemernicul că aveam un permis de şedere temporar, eram extracomunitară şi izolată de toți şi de toate. Până atunci mă imbrăcasem doar în glumă în jileba (aşa se cheamă sacul ăla lung şi greu), mi-a permis întotdeauna fuste scurte şi capul descoperit. L-am privit neîncrezătoare şi un pumnal mi-a străpuns sufletul.  Vrei să mă legi, să mă supui şi mă şantajezi cu ce am mai drag şi scump? Asta nu ți-o iert! Ajung eu acasă! Îți arăt eu! N-a fost să fie! Plângeau surorile medicale de mila mea, dar eu mi-am sărutat cruciulița şi am ieşit din spital cu el alături, fălălăind din poalele lungi şi negre.

Ajunsă acasă, am zburat pe scări chiar de mă durea rana îngrozitor, direct la dulap, mai tare mă frigea haina de pe mine, aveam impresia că mă ardeau de vie pe rug. Surpriză mare: ÎMI ARUNCASE TOOOOOT!!!! Aveam în dulap 7 jileba pentru fiecare zi a săptămânii şi un teanc de pijamale, ATÂT!

M-am prăbuşit pe jos de durere şi am plâns mult….

Va urma…

sursa: dearwoman.md

Tags:

  • 24 decembrie 2018
  • noutati.md